Lacatusu_on_PeakEuropa3_med.jpg
Home Media

Constantin Lăcătuşu - Primul Român pe Everest

Media
Ticu Lăcătuşu botează un varf în Himalaya PDF Imprimare Email

Cel mai sus cotat alpinist roman a mai rapus un virf nepalez.

Constantin LăcătuşuVirful se numeste "Europa Peak", dupa cum l-a botezat romanul, primul om care a pus bocancul saptamina trecuta pe culmea cotata la 6.403 de metri. Din cauza conditiilor extreme in care s-a desfasurat expeditia, vestile au inceput sa curga insa abia la mijlocul acestei saptamini pe blogul lui Lacatusu tinut pe site-ul evz.ro.

"Am ajuns acolo primul, urmat la 15 minute de Frank si la circa 25 de minute de Goetz (n.n. - cei doi colegi germani).

Aveam dreptul sa dau un nume acestui virf, inca necalcat de nimeni pina atunci. L-am botezat Peak Europa. Frank si Gotz au fost de acord, si asa a ramas. Poza cu tricolorul a iesit perfect", detaliaza romanul din tastatura climaxul expeditiei.

Tsartse este foarte greu de cucerit, detalia cu citeva zile inainte Lacatusu pe blog: "E bine protejat de versanti abrupti la vest si est si de alte virfuri de circa 6.000 de metri situate pe creasta principala la nord si la sud. Unul dintre acestea este Tashi Kang, care trebuie urcat si coborit de doua ori, inainte si dupa mult dorita ascensiune a lui Tsartse".

Totul pe pelicula

Dupa o etapa pregatitoare in Alpi, soldata cu ascensiunea virfului Mont Blanc si a altor doua piscuri de peste 4.000 de metri facute in iulie si august, Lacatusu va mai face o coborire timp de trei zile in barca a vaii Kali Gandaki, un mare riu himalayan, dupa care va reveni in tara.

La finalul expeditiei, alpinistul mai are in proiect realizarea unui film, care va avea premiera la sfirsitul anului pe un post de televiziune central. Pelicula va descrie in amanunt pregatirile din Elvetia, cele din Nepal, marsul de apropiere si ascensiunea virfului Tsartse, coborirea cu barca pe riul himalayan, dar si un zbor cu balonul prin Nepal si filmarile de rigoare.

  • De peste zece ani la inaltime

Constantin Lacatusu este romanul cu cel mai bogat palmares alpin, fiind primul compatriot care s-a inaltat dincolo de sfidatorul 8.000 de metri: Broad Peak (8047 m - 1992). E primul roman de pe Everest (8850 m - 1995) si contorizeaza totodata peste 30 de ascensiuni externe, 3 premiere mondiale si 10 expeditii in Himalaya.

sursa: www.cotidianul.ro

 
Interviu cu Ticu Lăcătuşu dupa expediţia Janak Peak PDF Imprimare Email

In alpinism cel mai greu este sa renunti si sa te intorci



Plonjat in plina polemica romaneasca dupa o expeditie infernala pe Janak Peak in Himalaia, Ticu Lacatusu le-a explicat calm detractorilor care vorbeau despre esec ca alpinismul nu este un meci pierdut in Armenia. Iti trebuie intelepciune si tarie ca sa iei decizia corecta si sa nu mori ca un prost. Este primul roman care a infipt tricolorul nostru pe Everest, in 1995. De atunci bate colosii lumii, pastrand un imens respect pentru natura. Coborat dintre nori, in viata de toate zilele, Ticu Lacatusu are un mic defazaj: pierde intalniri, are probleme cu ceasul. Insa, la orice ora, este indragostit de blondele lui, Ana Carina, fiica de 4 ani si Irina, sotia, jurnalista la TVR Iasi, precum si de muntele natal: Ceahlaul.

De ce ai ales tocmai varful Janak Peak pentru expeditia de la finele anului 2004?

Dupa ce am urcat muntii cei mai inalti ai lumii ca Everest, Cho Oyu s.a. am crezut ca este timpul pentru noi, ca alpinisti romani, sa facem un traseu inedit, o premiera, sa fim noi primii care calcam pe un varf important. Asa a aparut acest proiect, dupa Top 7, un proiect anterior care ne-a dus pe cele sapte cele mai inalte varfuri ale planetei. Alpinismul mondial a evoluat mult, se fac ascensiuni greu de imaginat, se da curs celor mai exotice provocari. Noi am studiat mai multe variante, am renuntat la multe si am ajuns la un varf care este in mod cert nemarcat in Himalaia nepaleza, Janak Peak, inalt de 7090 m, care a stat mai mult timp inchis. A fost deschis acum 5 ani, o echipa britanica l-a atacat fara succes. Am luat legatura cu britanicii si mi-au confirmat ca e o ascensiune foarte grea. Asa a si fost. Dificila, complexa, cu multe necunoscute.

Ce a fost atat de greu?

Fiind un traseu neumblat, a fost greu de localizat cu harti aproximate, a fost greu de ajuns la baza lui, ne-am gasit in situatia unor adevarati exploratori. Trebuia sa plecam cinci, am plecat doar trei, Ioan Torok, Viorel Amzaroiu si cu mine, am ramas pana la final doar doi, fiindca Viorel a facut pneumonie. Ca aventura la care viseaza orice alpinist traseul a fost valoros, n-am fost dominati tehnic, dar, in conditiile unui timp potrivnic, a invins ratiunea si am facut un curajos pas inapoi dupa ce atinsesem 6500 m, mai mult decat echipa britanica in 1998. Poate am fi ajuns pe varf, in ciuda a doua avalanse, dar intoarcerea ne-ar fi expus unui risc prea mare. Din fericire, am putut urca doua varfuri noi pentru a pastra spiritul expeditiei, unde am infipt tricolorul romanesc. N-am renuntat la proiectul initial. Speram sa ne intoarcem la Janak Peak in aceasta toamna.

Ca sa devii alpinist, trebuie sa fii nascut la munte ?

Nu neaparat, dar in ce ma priveste faptul ca sunt nascut in Piatra-Neamt a contat. Eu am inceput tarziu alpinismul, la 20 de ani, dar cumva tot ce am facut inainte m-a pregatit indirect: studii de geologie, handbal de performanta. Poate fi un atu sa traiesti la munte, dar cunosc alpinisti din Galati, din Constanta, din Marsilia. In Timisoara este o scoala foarte buna formata de profesorul Eugen Seracin, care din cate stiu s-a apucat de alpinism pe la 40 de ani. De acolo provine un alpinist tanar foarte bun care a reusit de curand un K2, Horia Colibasanu. In fond, alpinismul este un sport, noi apartinem Federatiei Nationale de Alpinism si Escalada, si oricine poate sa-l abordeze. Unii il vad ca pe un sport extrem, ceea ce nu cred, fiindca predomina in alpinism precautia, echilibrul. Eu zic insa ca e mai mult decat un sport, este si aventura, si ecologie, colaborare cu natura. Am vazut bunic si nepot escaladand impreuna, ceea ce inseamna ca tinde sa devina un sport de masa. Ca sport, te civilizeaza, te invata respectul fata de natura, respectul si grija fata de partener.

Atunci nu inteleg de ce apar in lumea alpinistilor romani atatea controverse demolatoare. In 1995 s-a contestat faptul ca ai fi fost primul roman care a ajuns pe Everest. De aici un sir de acuze, de certuri publice...

Am avut sansa sa am sprijin sa ies in Himalaia in 1992 cand am urcat primul "optmiiar", desi eram un necunoscut, lucrasem doar pe plan local, eram un inginer geofizician cu un dram de noroc. Am iesit in fiecare an la o expeditie mai mare cum ar fi Himalaia sau mai mica in Africa sau Europa. Asta a atras invidia colegilor mai cunoscuti. E omenesc. E drept ca alpinismul pur are de aparat niste valori morale, cum ar fi modestia, onestitatea de a spune cinstit cand ai reusit, dar si cand ai esuat, nu sa "vinzi" niste plimbari montane drept performante. Asta am facut, am spus cand nu am putut mai mult. In ciuda unor calomnii ca aceea despre Everest nu m-am retras pentru ca alpinismul nu este pentru mine o ocupatie de palmares, este ceva structural, complineste simtul nativ al aventurii pe care il am din plin.

Ce poate fi mai aventuros decat sa te insori cu o vedeta de televiziune, in cazul acesta Irina Pacuraru...

Iata, exista si riscuri deosebit de placute.

Ce calitati nu-i pot lipsi unui alpinist ?

Este vorba de un cumul de calitati: un moral exceptional este obligatoriu. Am cunoscut un alpinist cu handicap locomotor, dar si un orb care au urcat pe Everest. Primul, un american, Tom Whittaker, isi pierduse un picior intr-un accident, dar avea un moral exceptional. Handicapul poate fi suplinit de celelalte, daca ai calitati suficiente. De baza este simtul aventurii, sa fii rezistent fizic - sistem muscular, circulatie sanguina, inima - adica sa ai un motor care sa te sustina cand esti epuizat, in ofensiva ultimei sute de metri. Sunt momente neasteptate, muntele iti intinde capcane, iti rezerva surprize, cand trebuie sa ai taria sa schimbi planul. Poti ramane fara echipament, vremea se poate schimba, un camarad se poate accidenta. Trebuie atunci sa ai puterea sa continui sau sa renunti. In alpinism cel mai greu este sa renunti si sa te intorci. N-a fost deloc simplu sa renuntam in expeditia pe Janak Peak, dar nici sa ne expunem prosteste si sa ramanem pe acolo nu avea rost.

Este verificata informatia ca unul din sase alpinisti care ating Everestul si K2 nu se mai intorc vii ?

Din nefericire, da. Urcusul spre varf se face intr-o singura zi, iar vremea se poate schimba oricand. Trebuie sa ai noroc, fiindca zilele bune sunt doar cateva intr-un an. Pericolul este sa te prinda vremea rea la coborare de la varf la prima tabara.

De cate ori ai facut cale intoarsa ca sa nu risti ?

Asta este a patra oara. Am renuntat o data in 1994, pe Everest cand ne-a prins o avalansa si a trebuit sa ajutam niste colegi canadieni si un italian. Ca o recompensa, am primit atunci trofeul Comitetului Olimpic Roman pentru fair-play. Desi am renuntat, am avut satisfactia ca am salvat niste vieti. In 1996, pe Dhaulagiri, am avut o expeditie plina de peripetii: taberele noastre au fost distruse de furtuna. Desi vremea era buna la asaltul final, la intoarcere am stat o noapte sub cerul liber, fara sa putem bea lichid, zapada era mare si a trebuit sa coboram. In 1999, tot pe Dhaulagiri eram singur pe varful nord-estic, eram foarte aproape sa ating 8140 m, dar n-am mai urcat ultimii 30 metri pe creasta din cauza gradului prea mare de risc si cred ca a fost o decizie inteleapta. Trebuie sa spun insa ca de fiecare data am revenit in locurile unde am avut o renuntare. In alpinism depinzi mereu de ceva, destul de putine depind de tine: depinzi de vreme, de coechipieri, de echipament, de resurse. Tu poti sa fii bun, dar daca partenerul nu mai poate, trebuie sa renunti si sa-l ajuti. Asa e cinstit. Eu am incercat o data sa merg singur - era pe Cho Oyu - am reusit cea mai rapida ascensiune a acelui an, 11 zile de la sosirea in tabara de baza, de la 6200 la 7000 de metri. Sub aspect organizatoric si tehnic m-am simtit foarte bine, dar pe plan moral as fi preferat sa fiu cu cineva, sa impartasesc bucuria reusitei.

La ce trebuie sa faca fata organismul in ascensiunile pe Himalaia?

In afara de izolare si mediu ostil care iti influenteaza psihicul, mai trebuie sa faci fata la frig extrem, la vant care este cel mai perfid inamic, la obstacole ca gheata, pietre, rupturi, inclinari care iti creeaza dificultati tehnice. Apoi la diferenta de presiune, la aerul rarefiat, sarac in oxigen. Acesta este factorul care iti afecteaza cel mai mult organismul. Ai dureri de cap, lichidul cerebral se umfla, sangele secreta mai multe hematii, devine vascos. Deteriorarea fizica e vizibila.

Exista un secret al supravietuirii la mari altitudini ?

Nu cred. Sunt oameni care urca pe Everest o data, si-l trec in palmares si gata. Eu sunt un alpinist cu experienta acumulata in timp, peste 20 de ani. Daca as pune cap la cap timpul petrecut in Himalaia as face vreo doi ani. In prima expeditie a fost cel mai greu, fiindca nu stiam cum rezista organismul la 8000 de metri. Orice secret sau truc ai folosi, totul e inutil fiindca daca organismul tau nu rezista, nu face fata la presiunea coborata, la frig sau daca nu ai destula tarie psihica pe termen lung, atunci degeaba. Vicisitudinile enumerate dureaza in Alpi sau in Carpati maxim o zi sau doua, in timp ce in Himalaia dureaza o luna-doua.

Populatia sherpa care traieste la poalele muntilor Himalaia este aclimatizata?

Intrucatva. Probabil ca serpasii au mai multe hematii decat noi, sunt mici de statura si puternici fiindca sunt deprinsi sa care din copilarie poveri cu spinarea si cu iacul, pe carari imposibile. Dar la 7-8000 de metri altitudine sunt la fel ca tine, pentru ca acolo totul este la limita umanului. Ceea ce ii face exceptionali este moralitatea, simplitatea si spiritul de sacrificiu. Sunt ghizi si tovarasi deosebiti, modesti, devotati, multi au murit pentru ca "sahibii", adica stapanii, cei care i-au angajat, sa poata face performanta. In cea mai saraca tara a Asiei, Nepalul, afli ca viata are valori simple si nu trebuie complicata inutil. Nimeni nu fura in Kathmandu, toti zambesc si au grija de tine cu o seninatate pe care noi n-o avem. Contribuie si religia lor budhista, desi presiunea civilizatiei Coca-Cola e mare.

Cum ai ajuns sa fii primul roman pe Everest ?

Cu sansa. Se organizase in 1995 o expeditie mare, internationala, un grup care il sustinea pe Tom Whitteker, se filma ascensiunea lui, eram sapte plus serpasii. Din cei sapte alpinisti numai eu am urcat pe varf. A durat o luna si jumatate, veneam pe versantul nordic, spre Tibet, pe creasta nordica intermediara. Cea mai interesanta a fost ultima zi cand la ultima tabara, la 8250 metri, ne-am grupat mai multi: eu, un francez, un neozeelandez si doi serpasi. Am plecat la miezul noptii, dar, din cauza dificultatii am ramas eu cu un serpas, unul foarte bun. El s-a oprit la 8450 metri ca sa ajute un american. Am ramas singur. In acel moment mai urcau spre varf cinci alpinisti din alte grupuri, ne-am asociat si am ajuns pe la ora 14, foarte greu fiindca pe la 8600 metri am ramas fara oxigen. Am stat 30 de minute pe varful mult ravnit si am inceput coborarea. Sa nu ma intrebi ce am simtit, fiindca acolo lupti sa rezisti, tragi de tine, de ultimele resurse fizice. Bucuria victoriei vine mai tarziu.

Intr-o luna sau doua de izolare la ce te poti gandi?

Eu ma gandesc acasa. De la distanta aceea totul este frumos acasa. Te mobilizezi sa rezisti ca sa ajungi din nou acasa. Incerci sa absorbi energie din asta.

De cand ai un copil, pe Ana Carina, ai devenit mai prudent?

In mod sigur imi creeaza ganduri suplimentare. Cand pleci la un asemenea drum, este bine sa folosesti in mod stimulativ gandul la cei dragi. Pe mine gandul la Carina si la Irina ma sustine, imi produce bucurie amintirea faptului ca, la varsta de 4 ani, Carinei ii place muntele, am dus-o la Cheile Bicazului si sper sa facem in curand escalade impreuna. Stie deja ca tatal ei e alpinist.

Incerc sa inteleg: e mai mult pragmatism sau mai mult romantism in compozitia psihica a unui alpinist?

Cuvantul potrivit este echilibru. Desi am marturisit ca am in sange aventura, totusi ma opresc la timp, fiindca miros pericolul, simt avalansa, am acest instict. Pe langa asta, este precautia pragmatica din organizarea corecta, din pregatirea tehnica, din alegerea celui mai bun proiect posibil, ceea ce tine de calificare.

Cati alpinisti calificati are Romania ?

Inainte de 1989 erau cam 1000, acum sunt ceva peste 500, nu toti afiliati la Federatia Romana de Alpinism. Sunt tari ca Marea britanie, Germania, Austria unde cluburile de alpinism totalizeaza intre 300.000 si 500.000 de membri. Din pacate, la noi alpinismul nu se bucura de sustinerea pe care o merita. Spre deosebire de escalada, alpinismul e mai pretentios, are nevoie de echipament sofisticat, de timp si antrenament, de sponsori care sa asigure cheltuieli de drum, monitori cu experienta. Daca vrei mai mult decat varful Moldoveanul din Carpati, atunci costurile cresc exponential. In Romania, cultura alpinistica este aproape nula.

Ce inseamna "cultura alpinistica"?

In cei 200 de ani de cand se practica acest sport, se stie ce inseamna un varf tehnic, care sunt traseele neumblate, ce este o premiera si ce o deosebeste de o simpla promenada. Exista o adevarata industrie, un sistem de informatii care circula, asa ca nu poti inventa mare lucru. Daca faci performanta adevarata, vei fi omologat, daca nu, nu te crede nimeni ca ai facut. Si aici functioneaza globalizarea.

Am observat ca ai folosit multi termeni militari ca "asalt", "lupta", "ofensiva", "camarad", "atac". Este o lupta de dat cu muntele?

Sunt termeni mobilizatori pentru o victorioe, dar lupta o dai cu tine insuti. Muntele nu este un inamic. Alpinismul este o forma de respect pentru munte, care ne supravietuieste. Apar orgolii de grup sau personale, exista concurenta intre englezi, francezi, americani etc. Dar daca apare vanitatea intre indivizi, ea provine din ignoranta si aduce cu sine agresivitate si exagerari periculoase. Trebuie sa ramana ceva sfant, fiindca muntele merita asta.

Cine te-a initiat? Ai un mentor?

Am avut cativa dascali la Piatra-Neamt, iar la Bucuresti, la facultate am frecventat un club pentru geologi unde am invatat unele lucruri. Cum spuneam, la mine toate au venit treptat. N-am putut iesi inainte de 1989, au fost doua expeditii romanesti in 1985 si in 1988. Aparuse o idee la inceputul lui 1989 ca am putea incerca sa iesim undeva in Caucaz, dar nu era decat un vis. In 1990 am participat la prima iesire, in Caucaz, Elbrus la 5000 de metri, apoi in 1992 in Himalaia cand mi-am masurat fortele si mi-am dat seama ca pot face performanta la optmiiari. Aceasta din urma a fost expeditia cea mai incarcata de dramatism si de emotie, a durat peste doua luni: vreme proasta, echipa cu care venisem s-a retras, am ramas singur semnand ca raman pe proprie raspundere. Am urcat cu cinci americani la asaltul final, iar in acel an a fost singura ascensiune la peste 8000 de metri si prima romaneasca pe Broad Peak.

Poti lenevi intre doua expeditii, ce faci cand stai acasa?

Cine s-a obisnuit sa faca sport, simte leneveala. Daca stau o saptamana, simt lipsa miscarii. Conteaza sa fac o iesire de o saptamana-doua in munti. Vara pe stanca, escalada, iarna pe gheata in Ceahlau, Fagaras, fie si doar pentru schi. Dar n-o fac doar pentru antrenament sau pentru sanatate, o fac si de placere. Inaintea unor mari ascensiuni fac iesiri regulate cu o luna-doua inaintea plecarii. Asta este antrenamentul. Avantajul clubului nostru este ca s-a implicat intr-un proiect de protectie a mediului in Cheile Bicazului, am obtinut custodia rezervatiei naturale Cheile Sugaului-Munticelu din judetul Neamt. Am construit o cabana din materiale ecologice unde gazduim si tabere de alpinism, proiecte de cercetare a faunei si florei. Am avut si destule probleme, fiindca unii reusesc prin coruptie sa devina stapanii locului. E o poveste lunga care pe scurt arata ca un investitor care vrea sa capteze si sa imbutelieze apa de izvor din Cheile Sugaului a inceput sa distruga zona: dinamitari, constructii, conducte etc. Mai mult, a gasit la Bucuresti omul potrivit care i-a dat un aviz favorabil. Pentru clubul nostru asta inseamna contestatii pe la autoritati, justitie si alte batai de cap, dar nu renuntam pana nu se va intelege ca natura nu trebuie distrusa, ca ea trebuie sa dainuiasca pentru generatiile care vin. Nu poti tranzactiona viitorul.

Ai fost rugat de ai tai sa nu pleci, sa renunti fiindca e prea riscant?

Da, uneori. Rar. Am vrut la un moment dat sa plec pe K2, una dintre cele mai periculoase ascensiuni, dar toti ai mei m-au rugat s-o las mai moale. S-a intamplat ca mi-a murit tatal, am renuntat pe moment la acest proiect. Am preferat sa plec in Elvetia, am facut cativa patrumiiari cu prietenii din Piatra Neamt. O tema frumoasa, scurta, premiera in Alpi, fata nordica a varfului Liskamm, pe un traseu in premiera, valoroasa pentru alpinismul romanesc. Ai mei m-au inteles, au avut incredere in mine, s-au rugat pentru mine si nu m-au conditionat sentimental.

Din ce ai trait ca sa poti face alpinism?

Am avut o firma, am renuntat fiindca nu pot sa vad de ea in perioadele lungi cat sunt plecat. Am produs echipamente sportive in colaborare cu o firma germana. In Romania a fi alpinist profesionist nu inseamna si un venit stabil ca in Occident unde toti profesionistii sunt ghizi. Noi ne descurcam cum putem, facem proiecte, ne tinem cum stim.

Carpatii nu sunt interesanti pentru alpinismul profesionist?

Perspective exista. Carpatii au o anumita unicitate, care sta in salbaticie, spatiu pastoral, peisaj neindustrializat, sate arhaice. Daca noi tocmai acestea le stricam plantand betoane, atunci ne furam singuri caciula.
 
Video - Constantin Lăcătuşu PDF Imprimare Email


Un scurt film despre ascensiunile alpiniştilor din România
pâna în anul 2003
 

Scurt istoric al cuceririi Everestului
 

Ştire TVR despre plecarea spre LHOTSE
 

Aspecte de la ceremonia PUJA - exped LHOTSE 2008